Frumos era candva demult,

In cantec, basme si povesti,

Dar unde-acum sa le ascult ?

Copilarie, nu mai esti

Arhimandrit Ioanichie BALAN 

Frumos era satul copilariei mele, asa cum in oglinda timpului, sunt sigur ca locul unde am crescut este pentru fiecare dintre noi un univers aparte. 

In lumea satului, Invierea Mantuitorului Isus Hristos, este parca asa cum o descriu sfintii din Pateric : ragaz de bucurie, rugaciune, speranta si iertare. Intr-un astfel de cadru, desi nici satul din Valea Jiului nu a scapat de « senilele modernismului », mai gasim aici, inca, oameni precum cei din povestile de demult. Sunt suflete curate care nu socializeaza pe FACEBOOK, nu casca ochii mari la CAPATOS si nici nu sunt miscati de silicoanele BIANCAI DRAGUSANU. Acestia sunt romanii de care mie imi este dor, din ce in ce mai des si pe zi ce trece tot mai tare. Stiti de ce ? Pentru ca sunt tot mai putini.

Lumea satului din Valea Jiului traieste dupa reguli nescrise, insa respectate cu sfintentie. Incepand cu Postul Mare si terminand cu Inaltarea, farmecul acestei perioade in Slatinioara, Salatruc, Dalja, Maleia, Jiet, Tirici, Rascoala, Cimpa, Dealul Babii, Campul lui Neag ori alte catune de sub munte, este greu de descris in cuvinte. Acesti oameni sunt cei in ale caror suflete se incurca senilele europenilor. Ei sunt singura stavila in fata globalizarii in numele careia se comit atatea abuzuri. Modul in care satul romanesc se apara in aceste vremuri este unul pasnic, demn si ingaduitor. Taranul roman este singurul care mai poate spune PE AICI NU SE TRECE, si nu se va trece, asa cum nu s-a trecut nici pana acum. Aceste lucruri ma fac sa imi fie dor de nea Ion, de matusa Lenuta, de Ion al lu’ Balan, de Lucreta’ lu’ Jinerica ...Ei sunt Romania de care imi este din ce in ce mai dor...