Acum o vreme, la ceasurile prânzului mă aflam cu un vechi prieten într-un restaurant, hotărâserăm să ne întâlnim aici pentru că era vremea mesei... În jurul nostru lume, câte doi, trei, care cum, așezați la mese...Am văzut un lucru uitându-mă în jur. Deși stăteau la aceiași masă, oamenii păreau că nu se cunosc, nu își vorbeau...Aproape toată suflarea din cârciuma cu pricina era cu ochii-n telefon. Butonau, zâmbeau, se încruntau, funcție de veștile care ieșeau din ecran... Nimeni nu vorbea cu nimeni, deși erau împreună, veniți împreună, la aceiași masă, împărțind aceiași apă la 0,75...Am văzut asta de multe ori, în multe locuri. Ecranul ne-a confiscat viața. Trăim virtual, atat...Suntem atrofiați cu ochii larg deschiși în ecranele de mare rezoluție, uitând să trăim, să zâmbim, să strângem o mână, să mângâiem un obraz, să batem un umăr, să gustăm o glumă bună, spusă nu scrisă...Traim virtual, împărtășim gânduri, trăiri, experiențe unor oameni pe care nu i-am văzut și probabil pe cei mai mulți dintre ei nici nu îi vom vedea vreodată...Copiii sunt educați așa, nu știu să se mai joace “pitulușu” , să sară corda, să bată mingea, să încingă un lapte-gros...Copiii din ziua de astăzi nu mai știu nici măcar să își belască genunchii, stau toată ziua cu ochii-n ecran. Așa suntem și noi, dependenți...Instinctual din 30 în 30 de secunde aruncăm ochii în telefon, să vedem cine ce mai spune, să vedem dramele și să participăm în timp real la bucuriile din viețile milioanelor de prieteni, virtuali...Dacă, într-o zi, se ia curentul, vom înțelege cât de singuri suntem...

Sursa: Blog - Ionut DRAGOTESC