Dor îmi mai este de prieteniile copilăriei...

...sincere, cu eugenia ruptă-n patru, cu garduri sărite împreună, cu bucuria dimineților de vară, cu genunchii “beliți” și pantalonii peticiți, cu zâmbetele, lacrimile, bucuriile și serile de iarnă timpurie, trăite împreună. Ce prieteni aveam când eram mic! Întotdeauna îmi aduc aminte de ei, în prag de toamnă, când copiii se pregătesc să meargă la școală...Imi aduc aminte de ei, de perele coapte pe care mama le vâra de cu seară în ghiozdanul meu și îmi mai aduc aminte și de mirosul de motorină din sala de clasă... Ce vremuri îndestulate, puține gânduri, multe bucurii...Prietenii din copilărie erau mai oameni, cu mult mai oameni decât mulți dintre oamenii mari de astăzi. Împărțeam bucuriile și trăiam împreună supărările copilăriei...Cum mai plângeam când în casa lui Mitu era un necaz și ce bucuroși mai eram, când auzeam una bună din bătătura lu’ Ion! Noi am crescut, fiecare cu ulița lui...Din păcate astăzi, vremurile s-au schimbat...Stau câteodată și mă gândesc, ce dor imi este de prieteniile copilăriei mele...